Obligațiile legale și deontologice ale jurnaliștilor la reflectarea cazurilor de violență împotriva copiilor

Colectarea informației

Cum decidem dacă subiectul merită mediatizat?

Intervievarea victimei/lor – de ce am intervieva un copil care a trecut prin violență?

Procesarea materialului colectat

Limbajul corect

Descarcă prezentarea PPT_Sesiunea VI

Colectarea informației

De cele mai dese ori, media abordează subiectul violenței față de copii în baza unor cazuri individuale, ca reacție la informațiile transmise de către public, apărute pe rețelele de socializare sau la comunicatele de presă ale unor instituții.

Este o abordare nepotrivită atât din perspectiva respectării interesului superior al copiilor vizați, cât și din perspectiva prezentării unor informații obiective publicului. Având în vedere impactul negativ pe care îl are reflectarea cazurilor individuale de violență asupra copiilor, precum și amploarea violenței față de copii în Republica Moldova, jurnaliștii ar trebui să-și schimbe abordarea din una sporadică, bazată pe reflectarea unor cazuri individuale, în una sistemică, bazată pe o analiză a cauzelor fenomenului și a răspunsului sistemului de protecție a copilului. Astfel, vor avea o contribuție mult mai largă la diminuarea fenomenului și la îmbunătățirea intervenției profesioniștilor în astfel de cazuri.

Pentru a elabora un material jurnalistic etic și cu impact pozitiv, putem începe de la:

• a aduna mai multe „istorii” de violență împotriva copiilor, pentru a analiza modul în care statul a răspuns la respectivele cazuri în regim obișnuit, dar și în situații de criză (situația pandemică COVID-19 de exemplu);
• a analiza periodic datele statistice publicate de autorități ori a solicita periodic date de la diverse instituții abilitate cu protecția copilului;
• a analiza periodic numărul condamnărilor pentru violență față de copii și tipurile de pedepse aplicate abuzatorilor;
• a discuta cu reprezentanții organizațiilor statale și neguvernamentale specializate în domeniu pentru a identifica problemele existente.

Indiferent care din strategiile menționate mai sus a fost aleasă, jurnaliștii ar trebui să-și rezerve timp pentru a studia profund contextul problemei și, după caz:

• Să realizeze analiza comparativă a datelor oferite de diverse instituții, precum și să le compare cu analizele realizate de organizațiile societății civile și cu recomandările organizațiilor internaționale;
• Să analizeze studiile naționale și internaționale în domeniul violenței împotriva copiilor și, după caz, în domeniile conexe (violența împotriva femeilor, traficul de ființe umane, abuzul și exploatarea sexuală);
• Să solicite informații de la toți actorii relevanți responsabili de realizarea acțiunilor de prevenire și intervenție în cazurile de violență, neglijare, exploatare și trafic al copilului (a se vedea sesiunea Repere privind răspunsul statului la cazurile de violență, neglijare, exploatare și trafic al copilului), inclusiv de la reprezentanții ministerelor de resort, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, organizațiile societății civile care activează în domeniul prevenirii și combaterii violenței față de copii, activiștii civici/apărătorii drepturilor copilului;
• Să elaboreze o listă a serviciilor de asistență a copiilor victime/familiilor acestora, disponibile la zi;
• Să facă o analiză a programelor eficiente de prevenire a violenței împotriva copiilor existente, fie că sunt de stat, fie că sunt oferite de organizațiile societății civile.

Există situații în care suspecții agresori se adresează către instituțiile media, reclamând încălcarea drepturilor pe care le au și a procedurilor de intervenție. În aceste cazuri, jurnaliștii ar trebui să acționeze cu maximă prudență și să realizeze materiale sau emisiuni doar după ce au efectuat o documentare complexă, cu implicarea tuturor profesioniștilor relevanți. În caz contrar, există riscul să fie pledată o cauză care este în detrimentul copiilor, dar și să fie diminuată nejustificat încrederea populației, în special a copiilor, în instituțiile și serviciile care au menirea să-i protejeze. Asta, în consecință, va influența negativ raportarea cazurilor și accesul copiilor și familiilor acestora la asistență.

Pentru a asigura acuratețea informației, jurnaliștii se pot consulta cu specialiștii în domeniu în cazul în care au dificultăți de înțelegere a unor proceduri, aspecte, detalii specifice.

Cum decidem dacă subiectul merită mediatizat?

Vom analiza acest lucru din perspectiva interesului superior al copilului și al grupurilor de copii la care se va referi materialul jurnalistic.

Atunci când abordăm un caz individual de abuz, ar trebui consultați specialiștii implicați în soluționarea lui, inclusiv, după caz, psihologul aflat în contact cu victima/suspecta victimă, care s-ar putea pronunța și asupra posibilului impact al mediatizării cazului. Este posibil ca profesioniștii să nu poată oferi toate răspunsurile imediat, dacă nu au știut despre situația de abuz în raport cu acest copil până în momentul în care au fost abordați și vor avea nevoie de timp pentru evaluarea cazului (a se vedea sesiunea Repere privind răspunsul statului la cazurile de violență, neglijare, exploatare și trafic al copilului). Din această cauză, jurnaliștii ar trebui să nu se grăbească pentru a fi primii în reflectarea cazului, dar ar trebui să se asigure că nu vor dăuna, întrucât lor le va reveni responsabilitatea morală de a nu produce suferință copilului și familiei lui.

Este necesar să se analizeze echilibrul dintre daunele care pot fi aduse copilului și plusvaloarea pe care o va aduce acest material fie copilului, fie abordării sistemice a cazurilor.

Este binevenit orice material jurnalistic care abordează problemele sistemice privind prevenirea și combaterea violenței față de copii, să fie orientat spre:

• asigurarea interesului superior al tuturor copiilor de a fi protejați împotriva oricărei forme de violență;
• asigurarea interesului superior al grupului de copii care sunt victime ale violenței de a avea un răspuns adecvat multidisciplinar din partea instituțiilor statului, conform nevoilor copilului și familiei.

Exemple de tematici care pot fi abordate: „Stereotipuri care încurajează violența împotriva copiilor”, „Cum este asigurat accesul copiilor la programe de dezvoltare a rezilienței față de diferite forme de violență asupra copiilor?”, „Cum este asigurat accesul părinților la programe de educație parentală?”, „Cum implementează statul recomandările convențiilor internaționale în domeniul violenței față de copii”, „Cum funcționează mecanismele intersectoriale de prevenire și intervenție în cazurile de violență față de copii”, „Care sunt riscurile pentru copii în mediul online”, „Necesitatea disciplinelor/programelor de educație sexuală pentru diferite vârste”, „Necesitatea promovării ajustării legislației la cadrul legal UE privind prevenirea și combaterea violenței digitale împotriva copiilor”, „Cum putem obliga prestatorii de servicii să detecteze și să raporteze cazurile de abuz online asupra copiilor, în special cazurile de abuz sexual”, „Pornografia infantilă – denumire și calificare neadecvată (nu este considerată infracțiune ce are caracter sexual în Republica Moldova) și pedepse foarte blânde”, „Necesitatea reglementării mediului online” etc.

În paralel cu reflectarea problemelor, ar trebui promovate bunele practici care vor încuraja populația, inclusiv copiii, să acceseze programele/serviciile disponibile, dar și să raporteze cazurile de violență.

Totodată, sursele media pot avea o contribuție valoroasă la prevenirea și combaterea violenței față de copii prin popularizarea platformelor de prevenire a cazurilor suspecte de violență, inclusiv a cazurilor de violență online, cum ar fi, spre exemplu, platformele 12plus.md (CNPAC), Siguronline.md (La Strada) etc., ultima fiind și o platformă prin intermediul căreia pot fi raportate cazurile de violență online împotriva copiilor, inclusiv materialele ce constituie abuz sexual asupra copiilor.

Intervievarea victimei/lor – de ce am intervieva un copil care a trecut prin violență?

Specialiștii recomandă evitarea intervievării copiilor victime, deoarece:

• Discuțiile cu un copil la subiectul violenței pe care a suportat-o pot conduce la revictimizarea lui, înrăutățindu-i starea psiho-emoțională. Nu putem ști ce reacții psiho-emoționale ori somatice îi va declanșa copilului relatarea istoriei sale de violență. Acesta poate intra inclusiv în criză psiho-emoțională, pe care jurnalistul nu va ști cum să o gestioneze. Doar discuțiile ghidate de un psihoterapeut/psiholog într-un cadru terapeutic îl pot ajuta pe copil să se simtă mai bine.
• După difuzarea interviului, copilul ar putea fi expus persecuțiilor din partea agresorului/unor membri ai familiei, rudelor/prietenilor abuzatorului care cunosc despre caz și îl vor recunoaște, chiar dacă în materialul jurnalistic vor fi respectate toate regulile de protecție a identității copilului.

Există totuși situații în care copiii, în special adolescenții/adolescentele care au fost supuși/supuse unor situații grave de violență sau reprezentanții lor legali, solicită mediatizarea istoriei lor, inclusiv insistă să vorbească despre aceasta. În astfel de situații, recomandarea este ca jurnaliștii să se asigure că acordul (consimțământul) copilului și al reprezentantului său legal este unul informat.

Mai multe informații despre intervievarea copiilor victime, aflați de la psihologa Parascovia Topada-Coroi.

În acest caz, jurnaliștii se vor ghida de următoarele repere:

• Vorbiți-i adolescentei/adolescentului despre faptul că e bine să discute inițial cu un specialist psiholog (ați putea să-i recomandați unde poate accesa serviciile acestuia) pentru a-și înțelege mai bine motivația – de ce vrea să-și facă publică istoria – și a conștientiza care ar putea fi impactul oferirii interviului. Oferiți-i libertatea de a decide oricând să renunțe la acesta;
• Discutați cu psihologul copilului cu privire la posibilele trăiri emoționale ce pot apărea în timpul interviului și rugați specialistul să vă ghideze cum să reacționați la ele, să vă spună care ar fi semnele ce ar indica asupra necesității întreruperii interviului;
• Informați adolescenta/adolescentul și reprezentantul legal despre riscurile mediatizării și despre faptul că în cazul în care veți realiza interviul, pentru a o/îl proteja de eventualele consecințe negative, va trebui să blurați imaginea, vocea și că nu veți oferi detalii care ar putea conduce la identificarea ei/lui;
• Semnați cu reprezentantul legal și copilul acordul pentru realizarea interviului și publicarea acestuia. Este bine să aveți formulare printate atunci când mergeți la interviu;
• În cazul în care părintele/reprezentantul legal insistă pe realizarea materialului, dar copilul nu vrea sau este reticent, țineți cont de opinia copilului și renunțați la realizarea materialului.
• Explicați-i copilului în ce mod veți utiliza informația și ce schimbări ați putea promova prin materialul realizat;
• Stabiliți cu fata/băiatul locul unde veți realiza interviul și anunțați-o/l că oricând poate solicita o pauză dacă nu se simte bine sau are orice altă nevoie;
• Pentru a planifica eficient și etic interviul, e bine să vă documentați înainte de aceasta la subiectul violenței față de copii, dar și să vă consultați cu alți colegi care abordează mai des acest fenomen;
• Aveți grijă ce întrebări îi puneți copilului. Evitați întrebările centrate pe detaliile circumstanțelor în care s-a produs abuzul, cum ar fi „Povestește-mi cum s-a întâmplat”, precum și întrebările care pot acutiza sentimentul de vină și de rușine: „De ce ți-a făcut asta? Nu-ți era milă de mama ta?”
• Aveți grijă cum vă gestionați emoțiile/mimica/gesturile ca reacție la ce vă relatează copilul. E bine, în acest sens, să manifestați empatie, să-i dați senzația că îl ascultați și îl credeți.
• Un mesaj foarte important pe care profesioniștii, inclusiv jurnaliștii, trebuie să îl transmită copilului este că acesta nu este vinovat pentru ce i s-a întâmplat, că vina este a persoanei care a săvârșit abuzul.

Procesarea materialului colectat

Pentru a proteja confidențialitatea datelor victimei ce au caracter personal, imaginile și înregistrările audio, dar și documentele publicate, trebuie să fie procesate corespunzător.

Prelucrarea imaginilor se referă la blurarea imaginii feței și a altor părți specifice ale corpului (o dizabilitate, o cicatrice, alte semne după care copilul poate fi recunoscut), la schimbarea sunetului vocii, astfel încât copilul să nu poată fi identificat.

La fel, în copiile documentelor care urmează să fie făcute publice, pasajele în care apar date ce pot duce la identificarea copilului – numele acestuia, al abuzatorului, părinților, al unor rude sau profesioniști din localitate; adresa copilului, alte detalii ce ar putea duce la identificarea lui – trebuie să fie acoperite cu mozaic sau alte semne grafice. Dacă se face trimitere, drept sursă, la rapoarte de evaluare psihologică/de expertiză a copilului, trebuie evitată publicarea pasajelor din ele. Este suficientă o mențiune cu privire la faptul că evaluarea psihologică/expertiza a constatat semne specifice copiilor abuzați.

Limbajul corect

În procesul elaborării materialelor jurnalistice se recomandă utilizarea unui limbaj corect și prietenos copiilor. Acesta trebuie să fie neutru, fără calificative, fără exagerări și fără accent pe detalii personale și „picante”. Deseori în titluri găsim cuvintele „exclusiv”, „șocant”, „tulburător”, „incredibil”, „terifiant” etc. Folosirea lor denotă interesul redacţiei de a transforma cazurile de violență într-un spectacol, cu scopul de a genera accesări și nu de a informa.

Expresiile de genul „și-a bătut joc de ea/de el”, „a batjocorit-o/l-a batjocorit”, „și-a satisfăcut pofta sexuală”, „a lăsat-o gravidă” care, aparent, sunt folosite pentru a face textul mai puţin protocolar, creează o impresie de „poveste” și scad din gravitatea faptelor. Termenii folosiţi trebuie să fie cât mai exacţi, în conformitate cu legislația în vigoare și să reflecte faptele cât mai exact: a lovit-o/l-a lovit, a abuzat-o/l-a abuzat sexual etc., fără metafore sau alte figuri de stil.

Termenul „minor” întâlnit deseori în materialele jurnalistice este unul neprietenos, fiind utilizat în perioada sovietică și timp de mulți ani în perioada post-sovietică într-un context mai degrabă negativ, referindu-se în special la copiii ce au probleme de comportament sau care sunt în conflict cu legea. Este recomandată utilizarea termenului „copil”, așa cum este definit în actele normative ale Republicii Moldova.

Noțiunile de „violență” și „abuz” desemnează, de fapt, același lucru și pot fi utilizate ambele, dar separat. Când se face referire la date statistice generale, se recomandă utilizarea termenului violență, neglijare, exploatare și trafic al copilului.

Când vorbim despre „interogarea” copiilor, este recomandată utilizarea unui termen mai prietenos și conform cu legislația procesual-penală – „audierea”.

În ceea ce privește cuvântul „pedofil” , jurnaliștii ar trebui să fie atenți, întrucât doar un specialist în sănătate mintală poate stabili un astfel de diagnostic. Conform Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor psihice (DSM-5), pedofilii sunt persoanele cu vârsta mai mare de 16 ani care prezintă fantezii excitante sexuale, impulsuri sexuale intense si repetate sau comportamente care conduc la obținerea excitației sexuale cu unul sau mai mulți copii de vârstă pubertară (în general, cu vârsta de 13 ani sau mai mică). Copilul care este obiectul sexual al unui adolescent trebuie să fie cu cel puțin 5 ani mai mic. În contextul celor menționate, se recomandă folosirea termenului „abuzator sexual”.

În același timp, jurnaliștii nu trebuie să uite de prezumția de vinovăție. În cazul în care faptele sunt investigate de procurori ori se examinează în instanța de judecată, se recomandă utilizarea modului condițional pentru verbe și citarea exactă a pasajelor din documente sau din declarațiile surselor.